Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








I. Negoi\'escu versus I. D. Sîrbu

        de Nicolae Oprea

Prietenia dintre Nego şi Gary (cum erau numiţi în cercul intim) este una de durată, cimentată pe fondul idealurilor cerchiste comune, dar va fi marcată de sincope şi idiosincrazii (fără nici o legătură cu înclinaţia homo-erotică a criticului). Mai tânăr decât Sîrbu cu doi ani, autorul nesemnat al Manifestului din 1943 se numără printre puţinii membri ai Cercului Literar de la Sibiu reîntâlniţi de prozator (proaspăt asistent universitar) la Cluj, după revenirea Universităţii „Ferdinand I” la matcă. Chiar dacă, după toate indiciile, Ion D. Sîrbu nu l-a convins atunci că ar avea vocaţie filosofică sau talent literar ieşit din comun, I. Negoiţescu îl menţionează printre colaboratorii la proiectul revuistic Euphorion din 1946, reluarea / prelungirea programatică a Revistei Cercului literar. Într-o scrisoare către Radu Stanca – inclusă în romanul epistolar – este schiţat sumarul primului număr al revistei deghizate în care se regăsesc doar câţiva cerchişti din grupul-nucleu, pe lângă Negoiţescu şi Sîrbu: Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Eugen Todoran, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Toma Ralet (alias Wolf Aichelburg).

Dintr-un document inedit, anexat (într-o Addenda voluminoasă şi plină de surprize istorico-literare) de Florina Moldovan-Lircă la teza sa doctorală despre Familia Regman (susţinută cu brio la Universitatea din Târgu Mureş în septembrie 2013), intitulat Tablou de adevăruri, aflăm opinia tranşantă a criticului în formare despre tânărul Sîrbu, ajuns estimp asistent universitar la catedra de Estetică a lui Liviu Rusu. Documentul facsimilat – publicat iniţial de Dan Damaschin, în revista Tribuna, nr. 253/2013, care nu-i de găsit nici în biblioteci, nici pe web – este datat cu probabilitate în 1946, anul în care I. Negoiţescu se înscria în partidul comunist (împreună cu Doinaş şi Regman), sperând că astfel va obţine fondurile necesare pentru concretizarea proiectului euphorionist. Reproduc aici din dactilograma în cauză portretul schiţat al tânărului I.D.Sîrbu (de pe aceeaşi pagină cu portretul lui C. Regman şi „autoportretul” lui Negoiţescu), cu îngăduinţa lui Ştefăniţă Regman, „arhivarul” pasionat al mai multor documente despre Cercul Literar. Portretizarea spirituală e fixată în formulări nete cu inserţiuni vizionare, în registru telegrafic: „desordine interioară. necinstit în cel mai înalt grad faţă de sine însuşi şi faţă de societate. lipsă de vocaţie reală filosofică. talent literar dar lipsă de inteligenţă artistică (sensibilitatea sa estetică e redusă, dar sensibilitatea culturală îndeajuns de desvoltată). va putea totuşi scrie literatură, uimind pe cei care nu dau nici un credit talentului său literar. lipsă de gust şi de discernământ critic. lipsă de reală vieaţă spirituală deşi cu precisă vocaţie intelectuală. lipsă de curaj acolo unde ar trebui (adică atunci când stă în faţa lui însuşi). scăldat, crezând că nu le are, în prejudecăţi burgheze, datorită unui anumit complex de inferioritate, explicabil prin origina sa socială, care, dacă ar fi cinstit, nu i-ar mai da nicio problemă inutilă. arivist din disperare, iar nu din ambiţie meschină. fals cinic. capabil de generozitate şi sentimentalitate. face răul din estetism. deasupra lui plutesc mereu nori negri. cultură improvizată”.

La prima vedere, portretul tânărului literat-filosof conturat pregnant în negru şi alb este predominant negativ. „Lipsurile” fixate în „tabloul” de adevăruri ce se vor necruţătoare precumpănesc. Sunt enumerate, cum se vede, mai multe deficienţe spirituale prin raportare subînţeleasă la o structură intelectuală desăvârşită (de tip lovinescian, aş spune): vocaţia filosofică, gustul estetic şi discernământul critic, inteligenţa artistică, viaţa spirituală, curajul – ca absenţe; culminând cu sancţionarea „culturii improvizate”. La o privire mai atentă, însă, se poate vedea că defectele sunt anihilate prin calităţile recunoscute: sensibilitate culturală dezvoltată, generozitate şi atitudine afectuoasă, fals cinism, răul făcut din estetism, arivism din disperare. Încrederea criticului în talentul scriitorului în devenire se desprinde din noianul negaţiilor, în registru previzional: „Va putea totuşi scrie literatură, uimind pe cei care nu dau nici un credit talentului său literar”, în pofida „norilor negri” care plutesc deasupra lui. Schiţa de portret este evident proiectată pe fundalul unui tipar ideal, cu tendinţa orgolioasă specifică vârstei de a atinge perfecţiunea. Este implicat în portretizare şi oarece procent de egocentrism în balanţă comparativă, dacă luăm seama la calităţile pe care tânărul Negoiţescu şi le atribuie în autocaracterizarea din acelaşi tablou de promoţie cerchistă: „extraordinară inteligenţă artistică şi excepţional gust artistic”, „puternică viaţă spiritual㔠şi „mare cultură în formaţie”.

Cert este că I. Negoiţescu – cu toată scânteia previziunii – va fi convins de vocaţia prozatorului satiric cu mare întârziere. Părăsind definitiv România în 1980, n-a apucat să cunoască /să discute proiectul primei culegeri de proză scurtă care anunţă, tematic şi valoric, revanşa romancierului din postumitate: Şoarecele B şi alte povestiri. Reacţia din exil este, totuşi, promptă. Într-o scrisoare din aprilie 1983 – adunată postum în epistolarul Traversarea cortinei – îi apreciază fără rezerve talentul („Şoarecele B şi Cimex lecturaria mi se par a fi capodopere ale prozei româneşti”), situându-l în descendenţa lui I.L. Caragiale („elementele comicului de limbaj”) şi Borges („unul din înaintaşii tăi de mare glorie”). Cronica integrală reprodusă în volumul complementar al Istoriei literaturii neterminate (ed. Dan Damaschin) este de-a dreptul entuziastă. Se poate spune că opinia criticului de peste patru decenii răstoarnă (sau anulează) minusurile din tabloul de adevăruri: „Ion D. Sîrbu a exaltat cu perseverenţă şi disperare, în prozele sale, intelectualitatea, ca singura valoare căreia i s-a părut că merită să i se dedice şi al cărei martir a fost (…) Dacă destinul scriitorului Ion D. Sîrbu este absolut intelectual, vocaţia sa literară este satirică şi, de aceea, în tot ce are mai bun, scrisul său înseamnă despărţire de lume, refuz de a o accepta, de a i se supune, de a colabora sincer cu ea”.

În cadrul procesului redeschis în 1958, când Ion D. Sîrbu este condamnat definitiv la 7 ani de închisoare politică, unul dintre martorii acuzării a fost prietenul său I. Negoiţescu. Deşi Clara Mareş (în Zidul de sticlă / Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, 2011) încearcă să-l disculpe, menţionând că I. Negoiţescu nu s-a prezentat la proces, declaraţia lui din timpul anchetei trebuie să fi rămas la dosar. Altfel împăcarea dintre prieteni („iertarea păcatelor”), din 1981, de la Köln n-ar mai avea nici un sens. Ca să nu mai spunem că în timpul detenţiei sale (1960-1964), devenind informator al Securităţii din slăbiciune (precum Doinaş mai înainte), este obligat iarăşi să dea declaraţii despre Sîrbu. Portretul prietenului de-o viaţă, conturat în Declaraţia din februarie 1982, obligatorie la Securitate, în astfel de cazuri, după întoarcerea lui I. D. Sîrbu din călătoria europeană revigorantă (reprodusă integral de Clara Mareş în cartea sa) constituie epilogul conflictului: „Îl cunosc din 1940, între 1946-1955 ne vedeam zilnic, în casa mea din Cluj. Este un mare critic literar, cartea lui despre Eminescu se traduce acum în limba germană. La Köln unde trăieşte foarte modest, studiază şi scrie o carte despre Dostoievski (…) Negoiţescu este cel mai apolitic om pe care l-am cunoscut. Nu a citit în viaţa lui un ziar politic, nu a ascultat radio. E prieten cu toată lumea (…) În Köln mi-a servit de ghid timp de două zile, arătându-mi monumentele. Este foarte iubit în familia Pollak, iubit nu ca un mare om de cultură (ceea ce este!), ci ca un copil”. Pare o replică pioasă la „tabloul de adevăruri” a scriitorului înzestrat cu vocaţia prieteniei.

© 2007 Revista Ramuri